Interviu. Deficitul de ofițeri „nu e o tragedie”. Cât de pregătită e însă Armata Română pentru un conflict militar?

Cine ar merge pe front, dacă România ar fi implicată într-un război? Ar trebui sau nu să redevină armata obligatorie? 

• „Cifrele dezastrului din Armata Română: deficit de personal de 43% în rândul ofițerilor”, titra, apocaliptic, o mare televiziune de știri în urmă cu o săptămână. 
• De când Ucraina a rămas blocată într-un război de uzură cu invadatorii ruși, printre țările membre NATO (deci și în România) se vorbește tot mai des despre necesitatea de a investi în industria de apărare și de a suplimenta personalul militar. 
• Logica e simplă: dacă Rusia reușește să obțină ce și-a propus în Ucraina, flancul estic al NATO trebuie să fie pregătit pentru o eventuală confruntare armată cu trupele lui Putin. Pregătire care presupune și armate mai numeroase decât cele de care dispunem  astăzi, în condiții de pace. 
• În acest context, spațiul public românesc a fost acaparat recent de dezbateri aprinse privind deficitul de personal din Armata Română, iar mulți se întreabă cu voce tare (sau propun în mod direct) dacă nu ar fi cazul să reintroducem armata obligatorie.

La această întrebare, dar și multe altele, răspunde Hari Bucur Marcu, expert în politici de apărare și fost membru al Statului Major General. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

PressOne: Cât de pregătită este Armata Română pentru un eventual conflict militar?

Hari Bucur Marcu: În NATO fac anual diferite forme de evaluare a gradului de pregătire al unităților incluse în planificarea comună. Dacă noi avem, de exemplu, o divizie cu patru brigăzi incluse în planificarea comună, ele sunt verificate și din verificarea respectivă rezultă cât de pregătite sunt. Nu înseamnă că sunt întotdeauna foarte bine pregătite, dar sunt pregătite astfel încât să poată îndeplini misiuni, când li se cere.

Pregătirea pentru luptă, pregătirea psihică, educația și formarea luptătorilor sunt responsabilități naționale. 

Deci, practic, în afară de unitățille care sunt deja identificate ca fiind posibile să plece în misiuni de luptă în cadrul apărării comune, celelalte sunt verificate, dacă sunt verificate, la nivel național. Iar la nivel național sunt verificate pe misiuni. 

Nu se uită nimeni așa, exhaustiv, dacă trupele pot să ducă orice tip de luptă, oricând, ziua, noaptea și așa mai departe. De exemplu, la piloți, doar o parte dintre ei trebuie să aibă capacitatea de a lupta în toate condițiile meteo, pe toate înălțimile, pe toate direcțiile, ziua și noaptea. Și misiunile sunt de diferite tipuri – de patrulare, de poliție aeriană, de intercepție, de lovire la sol. Nu poți să te pregătești pentru absolut toate misiunile, în orice condiție și în orice moment. 

Să înțeleg că pregătirea Armatei Române este evaluată strict în contextul apartenenței noastre la NATO?

Nu poți să dai un răspuns general în privința pregătirii Armatei Române. E pregătită în primul rând pentru misiunile ce țin de apărarea comună. Noi nu ne permitem să nu pregătim posturile care sunt identificate pe timp de pace că trebuie să participe la misiuni. Și dacă apare cumva că nu sunt pregătite, se menționează în rapoarte care nu se fac publice.

În mențiunea aia se spune „uite, dom’le, dacă o brigadă nu e pregătită, o scoatem acum din planificare, o înlocuim cu o brigadă din altă țară și voi aveți 6 luni să pregătiți brigada astfel încât să reintre în planificarea noastră.

Nu e o tragedie, că „auăleu, nu suntem pregătiți.”

Deci plecăm de la premisa că nu vom fi singuri în cazul unui conflict?

Da, dar nu este chiar așa de simplu. Armatele naționale tind să depună efortul minim posibil. Nu există o armată care să-și dorească să depună efortul maxim, mai puțin cele serioase, precum cea americană, britanică sau franceză. 

Ați văzut la ruși cum este, de exemplu. Acum 2 ani și jumătate se băteau cu pumnul în piept că sunt cei mai tari de pe planetă și când au trebuit să ducă acțiuni de luptă, n-au fost în stare de mare lucru, decât de distrugeri. Fără pierderi masive și fără consumuri masive de materiale și muniții nu sunt în stare de ceva. 

În presă s-a vorbit în ultima perioadă despre faptul că Armata Română are un deficit de 43% în rândul ofițerilor. Ce ar însemna ca Armata Română să plece la război cu un astfel de deficit?

Înseamnă că va putea să îndeplinească misiuni la nivel de 57%, deci că n-ar putea să îndeplinească toate misiunile. Trebuie văzut și ce tipuri de ofițeri lipsesc. Există funcții esențiale, care pot să fie îndeplinite doar în anumite condiții, dar sunt și funcții care pot fi suplinite de către alții. Nu toate funcțiile din armată sunt esențiale, lucru valabil pentru orice organizație publică, plătită din bani publici. 

Dar cum stabilim că există un deficit de personal în rândul ofițerilor? Ce calcul se face?

Se gândește structura de forțe, care e făcută după nevoi. Noi avem niște limite autoimpuse în ceea ce privește forțele – personal de 70 și ceva de mii de oameni, de exemplu. În structura asta de forțe se stabilește câte funcții de ofițeri sunt și ce trebuie să facă cei care ocupă funcțiile respective. 

Vă dau un exemplu. Avem nevoie de comandanți de plutoane, deci sublocotenenți și locotenenți. Dacă din 1.000 de plutoane nu au toate comandanți, funcția de comandant poate fi îndeplinită de un sergent. Sau, de exemplu, o brigadă e prevăzută cu 3 funcții de ofițeri de planificare: un șef de birou de operații și doi ofițeri subordonați. Ei bine, dacă un subordonat lipsește, celălalt face toată munca lui. 

Sunt lucruri care nu contează neapărat pentru puterea militară. Sunt convins că nu e deloc deficit în rândul funcțiilor de generali. Acum, sigur că trebuie îndeplinite și aceste funcții, dar dacă nu sunt de luptători, nu afectează neapărat forța armată. 

Dar există o problemă. Termenul corect este „politică de personal” și ea trebuie făcută de un manager de personal. Există managementul apărării naționale, dar noi nu avem cultura asta managerială. 

Nu o avem nici în armată, dar nici în restul domeniului public, la sănătate și altele. Așa, cu numele, toți sunt manageri, dar nu există cultura managementului.

Să spunem că Rusia avansează foarte mult în Ucraina și România e în pericol de a fi invadată. Se schimbă atunci calculelele de personal?

În niciun caz. Rușii, ca să atace Ucraina, s-au pregătit în văzul lumii timp de 2 ani. Știam toți că urmează să atace. Forța pe care au constituit-o pentru atac era, de asemenea, cunoscută. 

Nu se știau planurile operative, adică pe câte direcții atacă și în câte valuri. Dar altfel, în principiu, se știa cam unde ar fi vrut ei să ajungă cu desantul aerian. Li s-a interzis zborul pe direcțiile respective, n-au putut ajunge cu trupele unde și-au propus, și ca urmare, întreaga operațiune pe care au planificat-o meticulos 2 ani de zile s-a năruit. Mai țineți minte că erau cu zecile de mii blocați pe un drum spre Kiev? 

NATO identifică Rusia clar ca potențială sursă de amenințare la adresa securității și mai ales la adresa apărării comune. Și s-au luat măsuri în consens, nu se iau măsuri care să fie doar românești. 

Vorbeam mai devreme despre deficitul din rândul ofițerilor. Există deficit și pentru alte categorii de personal?

Am văzut acum câteva zile un raport de analiză al Statului Major al Apărării în care se vorbea despre procesul de selecție a personalului de luptători profesioniști, la nivel de soldat gradat. Și rezulta de acolo că în procesul respectiv s-au prezentat mai mulți candidați decât erau locuri, dar la sfârșitul procesului de selecție s-au ocupat numai 40 și ceva la sută din locuri. Ceea ce înseamnă că există un deficit. 

Ei reiau procesul de selecție de câteva ori pe an, deci s-ar putea ca, până la urmă, să completeze toate locurile. Însă nu am convingerea că politica de personal, de la soldat până la general, este una coerentă, că este susținută cu resursă suficientă, mai ales din punct de vedere material. 

Totuși sunt întotdeauna o mulțime de elemente perturbatoare care se iau în considerare de cei interesați să gândească o putere militară suficientă pentru apărarea patriei. Vă dați seama că nu stă nimeni să se plângă „aoleu, nu pot să apăr patria, că uite, sunt atât de mulți proști pe acolo”. În planificare se în considerare și numărul de proști, ca să zic așa.

În spațiul public s-a vorbit foarte mult și despre reintroducerea armatei obligatorii. Cât de necesară sau fezabilă este o astfel de măsură?

Asta e o măsură care se ia foarte bine pe timp de pace, când nu ai nicio amenințare. Când ai amenințare, nu-ți trebuie armată de conscripție (recrutare n.red.)  Știți cum se zicea la țară, că „nu ești om până nu faci Armata”. Se zicea asta pentru că îi mai scoteai pe oameni din satul lor, le mai dădeai să învețe, să citească, să înțeleagă un ordin și un regulament. Pentru asta a fost bună armata de conscripție, dar niciodată pentru mers la război. Întotdeauna au fost mari dificultăți să se ducă războiul cu armata de înrolare. 

De ce nu e potrivită, care sunt argumentele?

Păi, sunt evidente. Practic, armata de conscripție a apărut odată cu Revoluția Franceză. Napoleon a venit și a făcut La Grande Armée, marile armate cu care a cucerit el lumea. Erau foarte mulți în epoca preindustrială sau la începutul epocii industriale care nu mai aveau de lucru la țară și armata a devenit pentru ei o formă de obținere a bunăstării. Era și pentru individ, dar și pentru societate, dacă era o națiune cuceritoare. 

Mai târziu, în Vietnam, americanii au dus războiul cu armata de conscripție și l-au pierdut având zeci de mii de morți, fără să obțină ceva. Asta se întâmpla în anii 60-70. Francezii s-au lămurit de treaba asta chiar mai devreme, dar nu au renunțat imediat la armata de conscripție, din motivele sociale și economice pe care le-am menționat. Pentru că statul, prin mobilizare, suplinea ceea ce nu putea să ofere societatea locală: educație, învățarea unei meserii, pregătirea oamenilor pentru epoca industrială. 

Chiar nu ajută deloc să ai o armată numeroasă de oameni luați cu arcanul?

Uitați-vă, de exemplu, cât de multe victorii pot să obțină forțele speciale, care sunt cele mai pregătite din toate forțele. Imaginați-vă cum ar fi avem forțe speciale făcute prin mobilizare, când ei trebuie să tragă cu arma tot timpul, pe când la conscripți e bine dacă 1 din 4 ajunge, după multă pregătire, să tragă foc ochit în cazul unei confruntări armate. 

Sigur, poți să produci carne de tun, cum fac rușii. Dar chiar și ei luptă cu voluntari foarte mulți în Ucraina. Îi aduc chiar și de prin Nepal. Nu e de parcă națiunea rusă a plecat la război împotriva Ucrainei și tot omul care avea 18 ani a trecut la război. 

Dar armata de conscripție formată pe timp de pace nu are și rolul de a crea o rezervă mai numeroasă?

Nu, nu. Aici este marea problemă strategică pe care o are România.

În 2007, când s-a trecut la armata de profesioniști, trebuia să se treacă imediat și la armata de rezervă profesionistă. Și ei au amânat până acum 2-3 ani să constituie o rezervă de profesioniști. 

Când s-au trezit, au avut niște probleme insurmontabile, practic. Și de comunicare publică, și de pregătire a legislației. 

Dar cum creezi o rezervă de profesioniști, care e procesul?

Ea trebuia făcută instantaneu. Scoți pe piața de muncă numărul de funcții necesare pentru rezervă. Iar oamenii sunt plătiți ca să stea acasă și să fie chemați. Au o pregătire lunară și una anuală, pe care le fac în cadrul unor unități cu scopul de a-și menține capacitatea de luptă.

Dacă sunt angajați, angajatorii sunt de acord că ei pot întrerupe lucrul în perioada în care participă la convocări și la exerciții militare. Societatea trebuia să fi înțeles de la început că există pe piață o asemenea categorie de profesioniști, cea a militarilor în rezervă.

Ei pot să fie și aviatori, marinari, nu doar soldați pe front. Și militarii în rezervă ar fi trebuit să știe că pot să îndeplinească misiuni. Sunt armate care fac treaba asta de 20 de ani și au experiență fantastică, pe care putem să ne-o însușim și noi. 

În Finlanda, de exemplu, de 30 de ani toate funcțiile neesențiale din armată sunt îndeplinite de ofițeri în rezervă. Cum ar fi juriștii, de exemplu. N-ai de ce să ții un jurist sau un număr de juriști permanent în armată. 

Pot să fie foarte bine niște procurori sau juriști civili care sunt chemați la armată când este nevoie de ei. Medicii și diplomații militari sunt din aceeași categorie, adică nu au de ce să fie activi, să intre în componența unităților luptătoare. 

Reprezentanții armatei se plâng că rezerva actuală a României este îmbătrânită și redusă numeric. Cum putem reîmprospăta această rezervă?

Aici e o confuzie de termeni. Ofițerii și subofițerii care au cel puțin 25 de ani în serviciu ies la pensie. Și nu ies direct în retragere, ci în rezervă. Așa a rămas de pe vremea când rezerva era făcută din conscripție. Și li se zice „uite, ești trecut în rezervă”. Veți vedea că există asociații ale ofițerilor în rezervă, dar ei nu îndeplinesc niciun fel de funcție în sensul ăsta. 

Nu există un comandant de batalion, de exemplu, care iese la pensie și trece în rezervă și ia în primire un batalion de rezerviști. Este o denumire neacoperită, fără conținut. Eu am ieșit din armată în 2003, deci sunt 21 de ani de atunci. M-am dus la comisariat să văd ce funcție de rezervă mi-au dat. Mi-au spus că nu mi-au dat niciuna, că nu e cazul. 

Și-n caz de război ce se întâmplă cu cei ca dumneavoastră?

Nu se întâmplă nimic. Lucrurile astea se planifică, există planuri de mobilizare, de chemare din rezervă în activitate. Dar în planurile de mobilizare, cei care pleacă din armată cu drept de pensie nu sunt trecuți. Ca urmare, nu sunt în rezervă. 

În SUA, când un american pleacă din armată, rămâne cu beneficiile pe care le are ca urmare a serviciului militar, cu pensie militară, asistență medicală și așa mai departe, dar nu mai contează nimeni pe el că revine. Sigur, unii dintre ei pot să fie chemați în armată, dar sunt rechemați direct de acasă, nu dintr-o structură de rezervă. 

Dar de ce avem un sistem atât de confuzant?

E o reminiscență de pe vremea comuniștilor, când exista ideea de militarizare a diferitelor sectoare sau domenii publice. Despre CFR-iști se zicea, de exemplu, că sunt a nu știu câta armată a țării. Poliția toată era militarizată, toți aveau grad de militar. Pompierii erau și sunt și astăzi militarizați.

De ce exista tendința aceasta de militarizare? 

Pentru că oricum exista un partid unic, era o comandă unică pe țară și toate instituțiile astea erau ale țării. Depuneau un jurământ și apoi făceau ce li se cerea. Din acest motiv, demilitarizarea a fost foarte grea. Eu m-am ocupat parțial de ea la vremea mea, mai mult conceptual, în sensul că îi sfătuiam pe decidenții de la nivel înalt cum stau treburile. 

Cea mai serioasă parte la militarizare a fost faptul că polițiștii, dar nu numai, au vrut să-și păstreze avantajele de pensie militară de stat. 

Și astăzi, după lege, polițistul care e civil, când iese la pensie, trece în rezervă, primește grad militar și pensie militară de stat. Ceea ce îl obligă pe stat să facă această confuzie. Pentru că polițistul nu trece în rezervă în sensul că îndeplinește vreo funcție de rezervist, că semnează vreun contract la trecerea în rezervă. 

La fel este și cu cei din SRI și SIE. Ei au grade militare în activitate, dar nu îndeplinesc nicio funcție militară. Nu sunt comandanți de batalioane, regimente sau altceva. 

Și te poți baza pe ei în caz de conflict armat?

Nu ai cum. N-au pregătire militară suficientă cei de la informații militare, dar apoi cei din afara armatei. Numai o rezervă profesionistă ar putea să îndeplinească misiuni de luptă. Că sunt activi sau în rezervă ar trebui să însemne același lucru. 

România, ca membră NATO, trebuie să aibă 3 categorii de forțe. În planificarea NATO intră numai una dintre ele: forțele active și cu capacitate imediată de luptă. Ele pot să treacă printr-un scurt program de pregătire și apoi pot să meargă direct la luptă, pentru că ele asta fac tot timpul. Apoi sunt forțele care sunt gata de luptă într-un termen rezonabil. Ele sunt pregătite, dar nu sunt gata să plece imediat la război, le trebuie câteva săptămâni, maximum câteva luni ca să se pregătească de luptă. 

Și a treia categorie este o forță care se constituie în timp îndelungat. E luată în considerare la a doua rotire. De exemplu, când există o misiune în afara granițelor naționale, nu poți să-i ții pe oameni mai mult de 6 luni pe front, trebuie rotiți. Pentru pregătirea următoarelor forțe nu trebuie să apelezi neapărat la unii activi care stau degeaba și așteaptă să le vină rândul. Pot fi unii mai slab pregătiți care în alea 6 luni sunt formați să fie la fel de buni. Cei care au fost în misiune fac un program de recuperare și revenire la capacitatea de luptă, deci nu mai e nevoie imediată de ei. 

Ce se întâmplă cu această filosofie când apare o amenințare neprevăzută?

Dacă apare o amenințare la care nu ne-am gândit sau inamicul pe care-l știam se dovedește mai puternic și numeros, este posibil să constatăm că avem nevoie de niște oameni pe care nu-i avem. În asemenea condiții, ar fi trebuit să avem pregătiți – măcar să știm cum îi cheamă și de unde să-i luăm – niște oameni care să fie gata de luptă într-un an de zile. 

Și îi avem?

Eu nu cred că avem în momentul de față. Ăștia ar trebui să fie rezerva profesionistă. Care iarăși se calculează, ca să știi exact câți oameni îți trebuie. În principiu, nu ai nevoie de mai mulți decât sunt activi. Să zicem încă o dată pe atât. Pe care trebuie să-i știi cu nume și prenume, să semnezi contract cu ei, să-i plătești lună de lună, pentru că sunt în rezervă. Nu-i plătești doar la misiuni, ci tot timpul!

Lucrurile astea sunt foarte cunoscute, sunt uzuale. Dar problema cea mai mare a Ministerului Apărării – dar și a întregului sector de securitate națională – este partea de comunicare. Ce vă spun eu acum ar trebui să fie clar pentru orice cetățean român. 

Ca să știm pe cine ne putem baza.

Dar și pentru a ști ce ne așteaptă. Acum, dacă întrebați orice om de pe stradă, habar n-are că poate să-și completeze veniturile înscriindu-se în armată, în rezerva profesionistă. Dacă are până la o anumită vârstă, bineînțeles. 

Eu am 32 de ani, n-am făcut armata și n-am nicio treabă cu ea. Printre cei de vârsta mea, o întrebare pe care o aud deseori este „ok, dacă războiul din Ucraina ajunge și la porțile României, risc să fiu trimis pe front?” 

Nu vă trimite nimeni pe front. Legislația noastră nu permite așa ceva în momentul de față. O să aveți obligația constituțională să apărați patria, dar asta nu înseamnă că trebuie să mergeți cu arma în mână pe front. 

Puteți să aveți obiecții de conștiință, să argumentați că nu puteți omorî nici măcar o muscă, pentru că nu vă lasă conștiința. Ceea ce este acceptabil, pentru că aveți drepturi și libertăți garantate de Constituție, nu numai obligații. 

Dar asta nu înseamnă că nu puteți să vă serviți patria și în alt fel. Iar faptul că nu ați făcut Armata a fost opțiunea dumneavoastră. Aveți 32 de ani, înseamnă că acum 15 ani aveați 17 ani. Deci nu puteau să vă ia în armată, că atunci s-a creat armata de profesioniști. Și atunci nu aveți niciun fel de spaimă că o să vă ia cineva cu arcanul. 

Acum să vă spun o chestie, războiul din Ucraina este unul eșuat din punct de vedere al artei militare. În mod normal, când a fost invadată Ucraina, noi, occidentalii, ar fi trebuit să-i batem pe ruși în Ucraina. Să facem ce a făcut NATO în fosta Iugoslavie, în 1999, când a eliberat Kosovo. Diferența dintre Kosovo și Ucraina este semnificativă, dar cred că ar fi trebuit să intrăm cel puțin pe cale aeriană, dacă nu cu soldați pe teren, și să apărăm Ucraina. 

Și de ce n-am făcut-o?

Parte din operațiunea asta militară are caracter de război civil, în condițiile în care existau zonele acelea separatiste și care au ajuns, cel puțin formal, în compunerea Federației Ruse. E un gest din care rezultă că dacă Occidentul ar lupta astăzi, de exemplu, pentru eliberarea Donbasului, ar fi ca și cum ar ataca Federația Rusă. Ceea ce i-ar împinge pe ruși să folosească arma nucleară pentru apărarea patriei mamă. Mă rog, astea sunt deja tertipuri diplomatice à la Lavrov. 

Realitatea este că ucrainenii au ales un tip de război care consumă resursele materiale ale Occidentului și resursele lor umane. Și Occidentul a acceptat o asemenea ofertă cu șovăielile pe care le vedem în momentul de față. Una peste alta, conflictul ar trebuit să se termine de atunci, n-ar fi trebuit să se accepte un război de uzură. Pentru că, într-adevăr, într-un război de uzură, epuizezi atât forțele active, cât și pe cele de rezervă, și se ajunge la mobilizare. 

Cât de probabil este să ajungem și noi în situația asta cândva?

Războiul de uzură nu este un război tipic pentru secolul 21. NATO nu e pregătită și nici nu are de gând să se pregătească pentru un război precum cel pe care-l vedem în Ucraina. De altfel, NATO, mai ales prin americani, a văzut în Irak și în Afganistan ce înseamnă războiul de uzură. Nu este un război care poate fi câștigat. Conflictele moderne se duc pe cu totul alte coordonate decât asta cu tăvălugul uman, statul în tranșee și aruncarea grenadei prin crăpătura cazematei. 

Dar Rusia așa pare să opereze.

Sigur, dar nu înseamnă că ai avea succes dacă ai duce un asemenea tip de război.

Acest text face parte din seria de articole pe care le propune TEFI, un proiect editorial transfrontalier, dezvoltat de unele din cele mai puternice redacții din centrul și Estul Europei: Gazeta Wyborcza (Polonia), Magyar Jeti / 444 (Ungaria), SME (Slovacia), Bellingcat (Olanda), PressOne (România), unite într-un consorțiu finanțat din fonduri europene și care își propune să promoveze teme ce țin de securitatea națională și regională.